fbpx

Psihologia bârfei sau de ce ne place să-i judecǎm pe ceilalți?

Cred ca fiecare dintre noi are o cunoștință sau un prieten care are ca hobby principal bârfa sau, de ce nu, poate chiar ție cititorule, îți place si te însuflețește sa vorbești despre ceilalți.

Cu toții avem nevoie de o dozǎ de validare si de cele mai multe ori, mai ales pentru aceia dintre noi care am fost in copilărie comparați cu colegii de școală, cu frații sau cu prietenii, cel mai subtil mod de gratificare si validare este sa găsim greșeala “vecinului”.

Parca mă simt un profesionist “şi mai şi” când îmi vad managerul ca nu știe sa pună nu știu ce animație in powerpoint si eu știu. Daca găsesc un coleg cu care sa împărtășesc bârfa asta si sa punctez cumva ca e inacceptabil ca manager sa nu știi sa lucrezi cu toate chichițele din ppt îmi iau doza de autovalidare si confirmarea celuilalt ca eu sunt mai bun decât managerul meu.

Parca mă simt un părinte mai competent si mai atent la standardele actuale de parenting daca o bârfesc pe mămica aia din parc care stătea pe telefon si se si lauda că-l lasă pe copil la desene 1 ora pe zi ca sa poată munci de acasă. Imi iau si de aici validarea ca eu fac bine si celălat face greșit. Si asta îmi da un plus la stima de sine.

Cred ca v-ați dat seama cam unde bat cu exemplele acestea. A vorbi într-un mod critic despre ceilalți spune ceva despre noi si nu neaparat despre cel care e judecat.

Spune ceva despre vocea interioară criticã a fiecăruia, despre cum încercăm sa ii dǎm acesteia dovezi ca noi suntem mai buni decât alții ca sa ne dea un răgaz si sa nu ne mai bombardeze cu gânduri autocritice care sa ne arunce într-o balta de rușine si vinovăție.

Poate spune ceva despre rușinea inconstientǎ care sta la baza comportamentelor noastre competitive si perfecționiste. In final, a-l devaloriza pe celălalt are rolul de a ne poziționa pe noi pe un loc superior, e ca si cum daca călcăm pe celălalt si ne “urcǎm” pe el, suntem deodată mai înalți.

In tonul acestui subiect mi-a venit in minte aceastǎ parabolǎ, numita “Parabola celor trei site”:

În Grecia antică, Socrate a fost vizitat de o cunoștință. Dornic să împărtășească unele bârfe, bărbatul l-a întrebat dacă Socrate ar dori să audă o poveste pe care tocmai o auzise despre prietenul lor. Socrate i-a răspuns că, înainte ca omul să vorbească, trebuie să treacă ceea ce voia sa spună prin cele trei site.

Prima sită, a explicat el, este adevărul. „Te-ai asigurat absolut sigur că ceea ce urmează să spui este adevărat?” Bărbatul a scuturat din cap. „Ei bine, am auzit despre asta de la măcelar, care a auzit de la un client, și…”

Socrate l-a întrerupt. „Atunci nu știi sigur că este adevărat. Ceea ce vrei să spui este ceva bun sau amabil?” Din nou, bărbatul a scuturat din cap. „Păi… nu chiar. Dacă prietenul nostru ar auzi despre asta ar fi foarte supărat…”

Socrate a ridicat mâna pentru a-l opri pe bărbat din vorbit. „Deci nu ești sigur că ceea ce vrei să spui este adevărat și nu este nici bun, nici blând. Rămâne totuși o sită. Este această informație utilă sau necesară pentru mine?”  Puțin învins, bărbatul a răspuns: „Nu, nu chiar”.

„Ei bine, atunci”, a spus Socrate, ”dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun sau amabil, nici util sau necesar, te rog să nu spui absolut nimic.”

Mi-a plăcut această parabolă, deoarece subliniază importanța de a fi atent la ceea ce iese din gura ta înainte de a vorbi. Prea adesea cuvintele curg și informațiile sunt împărtășite fără să ne gândim la consecințe. Acesta este modul în care oamenii sunt răniți.

Si chiar daca vorbele noastre sunt despre cineva si nu ii sunt adresate direct, ceva din motivația noastră de a împărtăși acea judecatǎ sau bârfă ne afectează in mod indirect. Pentru ca atunci când ne uitǎm mereu in curtea vecinǎ si suntem preocupați de greșelile celorlalți nu mai avem spațiu si lentila curată pentru a ne uita in interior, către ce e de lucrat si de prelucrat la propria persoanǎ.

Așa cǎ, poate data viitoare când vreți sa emiteți o judecatǎ despre celălalt va faceți o verificare internǎ, oare ce din mine mă împinge sa zic asta? Vreau sa mă simt mai bun, mai deștept, mai competent daca ii găsesc hibele celuilalt? Vreau sa ventilez pentru cǎ “celălalt” m-a activat cumva? Ce m-a activat, de fapt, la acțiunile lui? Ce îmi oglindește celălat, de se aflǎ şi in mine, sau, ce vǎd în celǎlalt şi nu aș suporta la mine?  Cum aș putea lucra la mine ca celălalt sa nu mai aibă puterea de a mă activa/ destabiliza?

Cu toții avem doza noastră de întunecime, răutățile noastre, instinctul de a judeca, si e normal, si e in regulǎ (suntem si luminǎ si umbrǎ) atât timp cât suntem conștienți de motivul pentru care acționăm într-un fel si nu suntem de fapt, mânati de “pilotul automat”, tiparul de comportament care ne ia in posesie si ne face sa acționăm ca niște marionete in mâna păpușarului.

Efectul maturizării si al creșterii conștiinței de sine este LIBERTATEA, sa putem decide asumat cum acționăm sau reacționăm într-o anumită situație, fără sa fim luați pe sus de complexele noastre sau de programele care ne-au fost transmise de generațiile trecute.

Daca vrei să iți începi călătoria ta terapeutică, contactează-mă pentru a seta o prima ședință de psihoterapie pentru a explora împreună aspectele necunoscute ale psihicului tău si a le integra astfel încât sa ajungi sa fii in armonie cu tine.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *