„Cunoașterea propriei întunecimi este cea mai buna metoda pentru înțelegerea întunecimii celorlalți oameni” – C.G. Jung
Oamenii pe care îi întâlnim reprezintă diverse oglindiri ale noastre. Mecanismul proiecției sau al oglindirii psihologice este definit, pe scurt, ca un mecanism de apărare al Eului care constă în principal în atribuirea celorlalți a propriilor conținuturi psihice: intenții, tendințe, dorințe și pulsiuni.
Oglinzile apar în calea noastră sau ne captează atenția pentru a ne reflecta pe noi așa cum suntem, atât cu părțile pozitive, pe care ni le acceptăm și ni le arătam cu ușurință celorlalți cât și cu bucățelele din noi pe care le percepem ca fiind negative, urate sau neplăcute. Pe acestea fie nu ni le recunoaștem, fie ne este rușine cu ele sau existenta și punerea lor în act ne fac să ne simțim inadecvați în familie sau în societate.
Aceste conținuturi psihice proprii, întunecate, ascunse, respinse de noi, sunt definite de Carl Jung ca făcând parte din Umbra. Ne putem vedea și cunoaște Umbra proprie doar conștientizând proiecțiile pe care le facem asupra celorlalți, asupra “oglinzilor umane” din jurul nostru. Astfel, “oglinzile umane” ne pot arata: frumoși, deștepți, talentați și carismatici sau critici, aroganți, imperfecți, necopți, invidioși și prosti.
Atunci când reacționăm critic sau admirativ fata de cineva ilustrăm, de fapt, ceea ce simțim în mod mai mult sau mai puțin conștient fată de acea părticică din personalitatea noastră, percepută și etichetată ca defect, resursă sau calitate.
Conștientizarea mecanismului proiecției și asumarea responsabilității asupra calității vieții noastre este un pas imens către evoluția spre o versiune mai bună și implicit mai “întreagă” a propriei persoane.
Relaționarea, fie că este vorba despre relația de cuplu, cele de prietenie, legăturile cu cei din familie sau cu persoanele cu care lucrăm reprezintă o condiție necesară pentru conștientizarea parților “ascunse” sau refulate din noi.
Oglinzile vin în viața noastră, ne reflecta ca un „heat map” punctele dureroase sau rușinoase, uneori ne trag de mânecă sau ne “zgârie” suprafețele vulnerabile pentru a ne face atenți la noi și de multe ori apoi, oglinzile pleacă.
Ele sunt că niste celule care ne stimulează rănile pentru a le putea identifica și ulterior a le vindeca. De multe ori teama de noi înșine ne determina să atribuim responsabilitatea durerii și a disconfortului către persoana care ne-a oglindit rana. Însă oglinzile sunt niște factori imparțiali, ele nu ne fură libertatea, nu ne constrâng să reacționam într-un fel anume sau să luam niște decizii specifice. Noi le oferim celorlalți putere asupra noastră prin modul în care alegem să reacționam la reflexia noastră în oglinda.
Noi suntem responsabili pentru viețile noastre și pentru a ne vindeca rănile. Pe deplin.
